|
|
***
Ceva este schimbat acum cand din nou devin constienta. Ceva este gresit, foarte gresit, parca imi simt corpul. Nu mai sunt in acea lume a amintirilor, dar refuz sa cred ca traiesc si ca inca fac parte din acea realitate de care am fugit, care ma doborit la pamant si mi-a sfasiat sufletul, insa ceva imi spune ca tocmai acela este adevarul. Incet imi deschid ochii pentru a inspecta locul in care ma aflu; acesta este primul semn ca nu ma aflu in acea lumea a amintirilor: atunci cand m-am trezit nu a existat nici o perioada de intuneric in care eu sa ma acomodez cu trupul meu – acum exista – acum eu dau comenzile, eu decid cand vreau sa vad lumea inconjuratoare, nu altcineva. Incet lumina artificiala a becului din incapere imi invadeaza mintea, ranindu-mi la inceput ochii si facandu-ma sa vad mici luminite multicolore care danseaza peste tot prin campul meu vizual la fel ca niste mici licurici bucurosi. Nu este o lumina puternica, dar din cauza ca nu am mai deschis ochii de ceva timp – nici eu nu stiu cat timp a trecut pentru ca eu, una, am impresia ca au trecut secole de cand m-am aflat in aceasta realitate – este normal sa ma deranjeze si sa ma doara. De aceasta data chiar ma aflu intr-o camera de spital – aici, unde am crezut ca sunt la inceput, cand m-am „trezit” dupa incercarea mea, esuata, de a ma sinucide – ciudat este ca ma aflu intr-o incapere singura, fara alti ocupanti. Oare au crezut ca o sa ma deranjeze daca o sa am companie? Nu stiu, nu pot sa spun ce a fost in capul celui care a decis ca eu trebuie sa stau aici. Am un aparat care arata semnele mele vitale si care ma fascineaza pentru doua minute intregi – ceea ce este ceva, avand in vedere ca atentia mea nu a mai stat mai mult de cateva secunde asupra unui singur lucru de mult – si mai am o branula infipta in bratul stang care ma hraneste cu nu stiu ce solutie, nu scrie nimic – ciudat, de obicei scria numele substantei pe aceasta din cate stiam – pe punga ce sta cu susul in jos atarnand de acel suport. Cumva branula ce penetreaza bratul meu exact pe partea opusa unde este cotul ma fascineaza. O amintire imi fulgera prin creier despre cateva ore din viata mea cand singura mi-am dat gaura in spranceana cu o branula. Nici acum nu imi vine sa cred ce am putut sa fac. Eu, cea care are o frica ingrozitoare de tot ceea ce inseamna ace si doctori am fost in stare sa imi bag o branula in spranceana fara nici o problema si apoi dupa ce am sterilizat locul mi-am pus un pierce cu capetele semanand cu capatul unei sulite. Inconstient imi duc mana dreapta – libera de orice fel de chestie care m-ar putea incomoda in miscarea acesteia – la spranceana unde inca se afla pierce-ul. Zambesc, dandu-mi seama ca nici acum cand sunt in realitate, singura stapana asupra mintii si amintirilor mele nu pot sa nu imi amintesc anumite lucruri din viata mea, este ca si cum dupa fiecare colt ma asteapta o alta memorie gata sa isi arate poveste, gata sa raneasca sau sa vindece ceva in inima mea.
Sunt trezita din aceasta stare, in care intru atat de des incat nici nu imi mai dau seama cand alunec incet spre acea lume care ma impinge la lucruri nebunesti, de catre persoana ce intra in incapere. Nu il cunosc, acesta este verdictul si pentru prima data imi dau seama ca m-am incapatanat sa vad doar mobila din incapere, refuzand sa vad ca nu este nimeni langa patul meu asteptand ingrijorat sa ma trezesc, dar asa cum era normal nu puteam sa fug la nesfarsit de acest fapt atat de dureros. Sa fi singur intr-un pat din spital, intr-un loc pe care il urasti cu toata fiinta ta este patetic, deci concluzia este ca sunt patetica, poate mai mult decat patetica, dar refuz sa cad din nou in acea auto-compatimire – hai sa plangem pentru saraca de Valentina, a avut o viata atat de grea!.
Nu! Nu! Nu! Imi spun eu in gand dand din cap pentru a da mai multa forta acelui cuvant mut. Nu ma duc acolo, nu acum, nu vreau acum... imi fortez atentia din nou asupra barbatului ce a intrat si ce poarta un tricou negru cu o poza cu solista de la Within Temptation si o pereche de blugi foarte strimti de un albastru inchis. Este un barbat tanar de vreo douazeci si ceva de ani, brunet cu ochii verzi, blanzi, cu trasaturi frumoase intr-un mod masculin – nu are acele trasaturi feminizate pe care unii baieti le au, ale sale sunt pur masculine si foarte atragatoare – si cu un corp bine facut de atlet – se si vede de la o posta ca face un sport sau poate se duce la sala. „Paramedicul”, imi sopteste cineva in ureche, aproape ca am putut sa ii simt rasuflarea cand a rostit asta, dar eu nu imi intorc privirea sa vad cine este, deoarece stiam mult prea bine ca este doar mintea mea razna care proiecteaza lucruri ce nu exista in realitatea in care traiesc intr-o incercare inutila de a ma aduce pe drumul cel bun, ci continui sa ma uit la el, in ochii lui. Acesta este putin uimit cand intra, probabil din cauza ca ma vede constienta, dar isi scutura capul, un gest ce mi se pare putin amuzant, si imi ofera cel mai cald si linistitor zambet pe care il detine. Nu este un zambet din acela timid si stangaci ci unul plin de incredere, tupeist care dezvaluie o dantura perfecta de un alb orbitor si care pare sa spuna: „Sunt aici, nu o sa plec prea curand si tu nu ma poti ignora.” Isi trage scaunul ce sta in colt langa patul meu si se aseaza pe acesta, facandu-l sa scoata un sunet dezaprobator, luandu-mi mana in a sa. Nici o clipa nu l-am scapat din ochi, sunt mai rau decat o pisica ce isi urmareste prada cu o obsesie aproape daunatoare pentru sanatatea sa, insa asta nu inseamna ca mintea mea nu lucreaza – o, nu. Ea lucreaza constant analizand situatia in care ma aflu si mai ales chinuindu-ma cu intrebarea: „De ce este el aici? De ce el si nu altcineva care ma cunoaste si care, credeam, ca tine la mine?”. El care seamana atat de mult cu EL, cu cel care mi-a frant sufletul pentru ca nu se multumea doar cu inima mea. Chiar nu stiu ce este mai rau: realitatea in care traiesc intr-o continua suferinta si depresie sau lumea aceea a amintirilor in care sunt fortata sa retraiesc momentele cruciale din viata mea – provocandu-mi astfel alta suferinta poate mai dureroasa? Singurul lucru care tot aparea si in realitate si in acea lume era El si inca nu stiu de ce. Stiu ca a insemnat foarte mult pentru mine si ca l-am iubit, da, l-am iubit, dar nu EL era de vina pentru tot ceea ce mi se intamplase si nu ar fi trebuit sa ma tot intorc la acesta. Poate o sa inteleg cand totul o sa se termine, de fapt, sper sa inteleg inainte ca totul sa se termine.
Sprancenele mele se unesc creand niste mici riduri pe frunte din cauza incercarii inutile de a afla raspunsuri la intrebari mai mult sau mai putin imposibile. Paramedicul isi apropie mana de chipul meu si cu un deget imi ridica coltul stang al gurii, intr-o incercare de a ma scoate din gandurile mele negre si uimitor, reuseste sa imi fure un zambet trist, adevarat, dar este totusi un zambet.
-Este un inceput, zice el continuand sa zambeasca.
-Ce cauti aici? Este prima intrebare care imi paraseste buzele.
Intotdeauna am avut o curiozitate iesita din comun care a trecut intotdeauna de bariera timiditatii mele, iar cateodata sufeream din cauza aceasta, cateodata nu trebuia sa aud sau sa stiu raspunsul la intrebarea mea, dar nu puteam niciodata sa imi tin gura si cred ca nu as fi putut sa imi tin gura nici daca viata mea depinde de acest lucru; cel putin nu atunci cand curiozitatea era implicata.
-Ma gandeam ca ai nevoie de cineva care sa stea langa tine, pareai atat de singura si de parasita asa cum statea inconstienta in acest pat... dar nu l-am lasat sa termine.
-Ti s-a facut mila de mine, soptesc eu incercand sa inec durerea provocata de cuvintele sale.
Era una ca eu sa cred ca sunt patetica si penibila si tipica si era acelasi lucru pentru mine daca altcineva credea aceste lucruri, dar era cu totul alta mancare de peste atunci cand o spunea, atunci cand imi spunea mie in fata ca el crede acele lucruri. Doare.
Totul s-a petrecut atat de repede din acest punct. Am vazut expresia lui care nega cuvintele mele, dar nu vroiam sa o constientizez; in mintea mea se invartea acea zicala care spune ca ochii verzi nu trebuie crezuti niciodata, iar el are ochii verzi, la fel ca EL, iar tot ceea ce vroiam eu era ca acea durere sa dispara din inima mea si sa imi dea pace, dar in loc sa plece ea s-a intensificat si in cateva secunde nu mai puteam sa respir. Incercam si ma luptam cu toata forta mea sa imi fac plamani sa functioneze dar nu vroiau, se incapataneau sa stea nemiscati ca doua stane de piatra. Stiu ca poate ar fi fost mai bine pentru mine sa imbratisez moartea si sa ma las purtata de ea pe valurile abisale ale linistii si pacii, dar nu pot sa nu lupt impotriva ei, inca nu am retrait tot, povestea mea inca nu a ajuns la final, trebuie sa mai rezist putin, inca putin si apoi ma las in voia ta, moarte.
Camera cu lucrurile din aceasta iau forme anormale, distorsionate in timp ce paramedicul se chinuie sa ma ajute, cred ca a chemat asistenta si medicul pentru ca aud in fundal niste zgomote ale unor oameni ingrijorati. Simt ceva rece si ud cum aterizeaza pe obrazul meu – lacrimi poate? Daca da, atunci ale cui? – insa nu mai pot sa vad ce este deoarece intunericul deja mi-a acaparat vederea rupandu-mi astfel contactul cu acea realitate.
-I-am promis fratelui tau ca voi avea grija de tine si nu imi incalc promisiunea! Spune cineva cu o voce atragatoare, cred ca acelasi cineva mi-a luat din nou mana in a sa si imi transmitea incapatanarea sa de a nu da drumul acelei maini.
Este ultimul lucrur pe care il aud, care imi umple urechile si minte; singurele cuvinte care in mod ciudat imi tin de cald acolo in drumul meu spre inconstienta,
De aceasta data nu ma mai rog sa fie ultima data cand cad in acest abis fara de sfarsit; de data aceasta cad cu speranta ca poate o sa mai am ocazia sa il vad pe fratele meu, fie doar si pentru un minut cat sa ii zic ca ii multumesc, cat sa ii cer scuze ca il las singur. Undeva in adancul meu stiu ca el a venit la spital si a plecat doar din cauza ca i-a promis paramedicul ca va sta cu mine, desi motivul pentru care el a facut acest lucru imi scapa la acesta ora, dar il voi afla, jur ca il voi afla. Pentru fratele meu, insa, o sa ma intorc inapoi sa ii spun: „La revedere!”, sa il pup pe frunte. Doar pentru el. El merita.
_______________________________________
Sweet Angel, Fallen from Grace, never coming back, never be the same.
If you were the wood, I'd be the fire.
If you were the love, I'd be the desire.
If you were a castle, I'd be your moat,
And if you were an ocean, I'd learn to float.
|
|
, da e ceva cam ciudat sa ai trei nume , dar totusi nu ceva care te face sa razi . 